îmi clorizez propriile vise de esență și le pigmentez pe ale altora.
când vine momentul să cer și eu culoare, îngheț.
și mă uit cu pizmă-n sus, spre cei pe care i-am transformat în curcubee, așteptând să-mi scuipe o picătură din ce le-am oferit.
tac, nu spun nimic, fiindcă plâng și nopți și zile și totuși gura n-o deschid să spun că vreau fericire.
nimeni nu îmi dă pentru că nu cer și nu cer pentru că m-ar roade vinovăția până mi-ar crăpa osul să știu că primesc ceva ce până la urmă nu mi se cuvine.
