Confesiunile tinerilor: „Aveam 13 ani și treceam prin trauma unui avort”

0
294
Timp de citit: 6 minute
*Disclaimer: Acest articol conține limbaj explicit care vă poate afecta emoțional. Persoana în cauză a ales să rămână anonimă, pe parcursul articolului fiind folosit un pseudonim*

Uneori greșim, învățăm din greșeli și trecem mai departe. Dar când greșeala nu îți aparține, iar consecințele tu trebuie să le suporți, ce e de făcut? Pentru acest nou articol din seria „Confesiunile Tinerilor”, stăm de vorbă cu Andreea, o victimă a abuzului care, după 8 ani, a decis să vorbească.

Q: Bună, Andreea! Poți să ne spui câte ceva despre tine? Puțin background story, trecut, prezent, viitor…

Prezent? Well, am 20 de ani și sunt studentă în anul 2 la litere în Iași. Viitor? Deși nu are legătură cu ceea ce studiez acum, visez la un job în arhitectură sau poate graphic design dacă mai învăț ceva parte tehnică. 

Trecut? Aici m-am blocat. Este un subiect pe care de obicei îl evit când încerc să mențin o conversație, dar te-am contactat pentru că simțeam nevoia să mă descarc și să-mi fac auzită povestea pentru siguranța femeilor care pot intra în aceleași încurcături ca mine. 

Q: Ce te-a motivat să vorbești despre asta abia acum? 

Văzusem zilele trecute pe facebook postarea studentei din Cluj despre agresorul din gară și am rămas uimită de efectul pe care l-a avut asupra tinerelor din toată țara. Cu cât mai multe experiențe și sfaturi, cu atât mai bine, nu? Eu sunt o găină fricoasă și mi-e rușine să o fac public, așa că profit de orice ocazie.

Q: Ne poți spune cum a început totul?

Aveam 12 ani când s-a întâmplat, aproape 13 dacă nu mă înșel. Stăteam la vreo 20 de km de orașul în care mergeam la școală, deci în fiecare zi luam autobuzul spre casă. 

Într-o zi s-a așezat un bărbat în vârstă lângă mine, avea pe la 50 de ani și am văzut că se uita insistent la mine, dar am zis să-l ignor și să nu-mi bat capul cu el, probabil avea doar o zi proastă. A doua s-a așezat din nou lângă mine. A treia zi la fel. A ținut-o așa timp de o săptămână. Erau locuri libere în autobuz, el se așeza lângă mine.

Fiind un copil politicos, l-am rugat frumos să se mute de pe acel scaun pentru că mă simțeam inconfortabil. A ignorat complet ceea ce i-am spus, răspunzând cu „Hai să-ți spun o poveste”. 

Nu-mi mai amintesc ce bălării a vorbit atunci, dar țin minte ca și cum ar fi fost ieri cuvintele „Să nu vorbești cu străinii, se întâmplă numai lucruri rele”. 

Am ajuns acasă complet scârbită de atitudinea sa și am început să mă plâng la mama spunându-i că nu mai vreau să iau autobuzul și rugând-o să mă ducă ea de acum la școală. Desigur, mama a zis că sunt paranoică și că nu mă poate duce ea pentru că începe serviciul la 6.

Până la urmă am realizat și eu că nu se poate și am decis să-mi văd de ale mele, cu speranța că nu o să mai dau de el prea curând. Totuși, următoarele două zile am stat acasă, aveam nevoie de o pauză.

Țin minte că atunci când aveam ore de la 7 dimineața, luam autobuzul de 6 jumătate care de obicei era aproape gol. Era vineri, tocmai ce ajunsesem în stație. Era întuneric, nici țipenie de om pe stradă, luminile deja se stinseseră și era suspicios de liniște. 

Bărbatul respectiv s-a așezat pe banca din spatele meu și deja mi se făcuse frică. Număram și secundele până vine autobuzul. 

A spus: „Ai lipsit două zile de la școală. Fetițele cuminți nu chiulesc.”

Și creierul meu de țânc 12 ani știa ce urmează să se întâmple. Prefer să nu intru în detalii la partea asta, presupun că îți imaginezi. 

Am leșinat de frică, m-a găsit șoferul autobuzului în stație și a sunat-o pe mama. Nici nu vreau să știu ce i-a trecut prin cap până a ajuns acasă să vorbească cu mine.

Q: Ce s-a întâmplat cu bărbatul respectiv? 

Am depus plângere. Cel mai probabil a ieșit deja din închisoare. Nici nu vreau să știu, sincer. M-am mutat în colțul celălalt al țării numai ca să nu mai aud de el.

Q: La cât timp după eveniment ai aflat că ești însărcinată? Cum le-ai spus părinților? 

Nu a fost nevoie să le spun alor mei, ei au fost cei care m-au trimis la ginecolog pentru control. Trecuseră vreo 3 săptămâni de la „accident” și nu mai simțeam nimic. Eram într-o rutină continuă, plângeam în permanență, tresăream și când mă atingea mama. 

Am discutat cu ai mei problema și am ajuns la concluzia că trebuie să fac un avort. Nu știu ce a fost mai traumatizant; violul sau avortul?

Q: Cum ai trecut peste? Nu-mi pot imagina durerea cu care ai fost nevoită să te confrunți.

A fost nevoie de câțiva ani de recuperare, câțiva psihoterapeuți și multă răbdare. Știu că par o drama queen dar nimeni care nu a trecut prin așa ceva nu își poate imagina cât de tare mă poate afecta. Eram un copil. Nu am avut de ales. Cam asta e toată povestea.

Q: Ce părere ai despre campaniile anti-avort sau de oamenii care spun că e vina femeilor că sunt abuzate?

Sunt o persoană diplomată și din câte știu nu am voie să aduc injurii la adresa nimănui în acest articol, așa că voi răspunde cu o altă întrebare: Oamenii care susțin că avortul e crimă, ce ar fi făcut în locul meu? Ar fi păstrat copilul unui străin? 

Cât despre cei care spun că e vina noastră, știi ce purtam când s-a întâmplat? Un pulover, blugi, adidași și o geacă de iarnă de nici nu mi se vedeau picioarele la cât era de lungă. Am zis ceva? Nu. Am transmis semnale de vreun fel? Nu. 

Q: Ai vreun sfat pentru cititorii noștri?

Pentru femei, oricât de urât ar suna, nu umblați singure pe stradă când e întuneric. Nu vă expuneți pericolelor atât în mediul online, cât și în afara lui. Be safe!

Iar pentru bărbați, gândiți înainte să acționați. Sunt lesbiană, și mie-mi plac femeile. Dacă eu pot să trec pe lângă o femeie pe stradă fără să o fluier sau să-i fac avansuri porcoase, puteți și voi. Keep it in your pants & be safe!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here