Poate vă întrebați de ce am ales să-l intervievez pe părintele Liviu Mihăilă și nu pot spune decât faptul că acesta este motorul culturii din Fălticeni. Mai mult de atât… vă invit să-i aflați povestea, fiindcă merită să fie făcută virală, deși, în țara asta, e nevoie de mult mai multe promovări pentru astfel de oameni. Spor la citit!
Știu că întrebarea aceasta este arhiprezentă în rândul interviurilor, dar ne puteți spune cine este părintele Liviu Mihăilă?
Cine e el? În primul rând este un fălticenean. Sunt născut în Fălticeni, am făcut școala generală în Fălticeni, evident, și liceul „Nicu Gane”, pe care l-am terminat în 1992. Și… un mic popas la Iași, de câțiva ani, pentru facultate. Mai întâi, 2 ani la Facultatea de Fizică, apoi 4 ani de facultate la Teologie, masterat în teologie, revenind ca profesor la „Nicu Gane”, preot paroh la o parohie de lângă Fălticeni. Și inițiatorul unor proiecte culturale, principalul fiind Festivalul de Teatru „Grigore Vasiliu Birlic”, plus altele. Deja le-am putea enumera: Festivalul „Fălticeni Folk”, „Balul Vienez” de la Fălticeni – care a ținut doar 2 ediții, din cauza bolii – „Ziua Culturii Fălticenene”.
Dacă îmi permiteți, aș avea o curiozitate, posibil și cititorii: dacă nu ați fi terminat Teologia, pentru ce altceva ați fi optat și unde v-ați fi văzut la zece ani după terminarea liceului?
Da, cum am zis, eram pregătit să ajung profesor de fizică, nu știu dacă aș fi profesat fizica, deși e o materie foarte interesantă – chiar dacă nu e iubită de toată lumea – trebuie să fii un bun matematician, ca să fii un bun fizician, să știi multă filosofie, chiar și religie pe alocuri. Dacă aș fi avut curajul sau nebunia din 1989, n-aș mai fi dat la Fizică, ci la UNATC – aș fi fost actor sau regizor. Așa că partea aceasta culturală nu e întâmplătoare.
Ne-ați spus adineauri de câteva inițiative de-ale dumneavoastră. Ați mai „rehidratat” Fălticeniul prin activități culturale, dar, totuși, din ce își trage seva dorința dumneavoastră de implicare?
În liceu am avut parte de niște profesori foarte, foarte mari și trebuie să-i amintesc: doamna Mioara Gafencu și domnul Neculai Sturzu – profesori de limba și literatura română – și domnul Popa – „Țoianu”, cum îi spuneam noi – care m-a convins să merg la Facultatea de Fizică. Cunoscând, pe de-o parte, istoria și tradiția orașului – considerat al treilea din țară, din punct de vedere cultural, iar, pe de altă parte, urcând pe scenă în timpul liceului. Atunci, nu exista o trupă de teatru, așa cum, de exemplu, acum, există trupa „Birlic”, dar făceam teatru, prezentam spectacole, recitare de poezie. De acolo, practic, am pornit. Apoi, m-am întors la Fălticeni, cu activități la școală. Era un proiect foarte frumos, „Magistru pentru o zi”, prin 2000-2001, în care orice pasionat de ceva anume devenea profesor pentru o zi, în fața elevilor, profesorilor. Eram toți de același nivel, cred că ar fi frumos și acum să fie această dezbatere. Acolo am întâlnit un profesor de sport, Călin Dănilă – ce conduce și el o asociație, „Pământul viu” – care cred că știe pe de rost aproape 100 de poezii de ale lui Nichita Stănescu. Apoi, Vlad Chihaia, are o clinică Suceava, dar, pe vremea aceea, cred că avea centura neagră în kuan-ki-do și ne-a prezentat filosofia chineză și ceea ce înseamnă artele marțiale. În două ore, „Magistru pentru o zi” îți prezenta ceva pentru care ar fi trebuit mult să citești.
De unde-mi trag seva? Din Fălticeni. Bunicul meu, Sava Arsintescu, învățător la Boroaia, era animator cultural în perioada comunistă și, spre fericirea lui, a prins Revoluția. El a făcut un pic de închisoare comunistă, era director de școală la Pipirig, județul Neamț, de unde e bunicul lui Creangă, și acolo, mai în glumă, mai în serios, i-a spus unui coleg de catedră că vin americanii. „Vin americanii” a însemnat, în seara aia, „Securitate”. A fost închis, n-a mai putut profesa, dar s-a ocupat cu alte activități și era cunoscut ca „învățătorul poet”. I-au fost găsite niște cărți, unele legionare – sau așa spuneau ei. Ce-i drept, bunicul a avut o colecție impresionantă de cărți, o parte din ele le-am moștenit eu, foarte multe le-am donat liceului „Nicu Gane”. Cred că e și din familie, de la bunicul meu, cu activitățile culturale, iar fiind de ai locului, am rămas în Fălticeni să mă sacrific.
Ne-ați vorbit de mai multe inițiative și voi începe de la coadă la cap: cum ați ajuns să organizați „Balul Vienez” și de unde a plecat ideea?
Hăh, chiar că ai spus de la coadă la cap! După Revoluție, știți că se transmite, pe 1 ianuarie, Concertul de la Viena. Am fost la un concert, n-am fost la un bal vienez, tot le urmăream de ceva timp și le vedeam pe cele de la Timișoara, balul Operei de la Cluj. Din păcate, nu sunt foarte multe în România. La un moment dat, n-am mai reușit să repetăm la Casa de Cultură și am găsit o săliță, pe care am transformat-o într-o sală frumoasă de teatru – unde dăm și interviu acum – și se numește „Draga Olteanu Matei”. Vă închipuiți, au venit în această sală o sută de oameni, chiar și cu jandarmi de la unitate, că într-un bal vienez apar și militarii. Apoi, a la a doua ediție nu am mai fost lăsați la „Draga”, ci la Salonul Vienez, de la hotelul Turist, și ediția a treia sperăm s-o facem tot acolo… sau afară, ca la Schrӧnbrunn.
Cât despre trupa de teatru „Birlic”, cum ați ajuns să o înființați și de ce ați ales acest nume?
Trupa de teatru „Birlic” este copilul născut din Festivalul „Birlic”. În anul 2011, când am făcut prima ediție, am invitat mai multe trupe, de profesioniști și amatori, mai ales de tineri liceeni. Au fost câteva trupe deosebite, printre care amintim: Atelierul de Teatru Botoșani și trupa „Prota” din Panciu, care ne-au arătat un nivel foarte înalt. A trecut festivalul și fusese o întâlnire superbă cu o fată care începuse Facultatea de Teatru, Cristina Bacal – primul regizor al trupei de teatru „Birlic”. Mi-a propus să punem în scenă un spectacol, „Al cincilea anotimp” și folosește sonetele lui Shakespeare, Michelangelo și Petrarca. Am dat zvon în Fălticeni, cei care au fost voluntari sau care au câștigat probele de poezie și monolog s-au apropiat și am format trupa de teatru „Birlic”. Iată că Ana-Maria Fasolă – una dintre fetele care jucaseră în spectacol, dar și în altele regizate de Gheorghe Balint de la Bacău – este actriță, și, în anul de grație 2020, iată că a pus trei spectacole. Chiar a fost o bucurie!
De ce s-a pus numele „Birlic”? Interesant e că, mai întâi, i-am întrebat pe copii. Au venit cu niște denumiri, care mai de care. Una le stătea lor în cap și se numea „Șantier”, fiindcă era ca un șantier, noi eram la început. Da, suntem începători, nu ne ridicăm la nivelul maestrului Birlic, dar, pentru că suntem din Fălticeni, trebuie să avem un nume mare. Și… care-i cel mai mare actor pe care l-a dat Fălticeniul? Grigore Vasiliu Birlic. A devenit automat trupa „Birlic” și, de multe ori, am avut numai de câștigat.
Dar v-ați fi așteptat ca F.I.T.T „Birlic” să devină emblematic pentru Fălticeni și să ajungă la a 11-a ediție?
El este un festival emblematic, însă cred că merită mai multă implicare din partea tuturor. Când am început, am descoperit un festival mai mare și se numește „Ideo Ideis”, din Alexandria, Teleorman. Ei au cel mai mare festival de teatru pentru adolescenți, iar șansa lor e că sunt mai aproape de București. E clar că desfășurarea și finanțările sunt cu mult mai mari decât ale Festivalului „Birlic”. Ce avem noi e „copilul Birlic” – trupa „Birlic”, ei nu au o trupă de teatru. Cazarea și masa sunt gratuite, acolo trebuie să dai bani grei ca să intri și să stai o săptămână la „Ideo Ideis”. Deci avem și noi câteva plusuri interesante, dar, ca să ajungem la un nivel dorit, e clar că, fiind mai departe de București, trebuie investiții mai multe și o întreagă susținere din partea autorităților locale și județene. Trebuie să te lipești de cei mari, ca să faci ceva de calitate. Colaborări au fost diverse: Ateneul Național din Iași – principal colaborator – Facultatea de Teatru din Iași – am avut spectacole de licență – cu UNATC București am colaborat chiar de la început, cu Opera Națională din Iași – la Gala festivalului sau la Balul Vienez.
Sala de teatru poartă numele regretatei Draga Olteanu Matei, încă din timpul vieții. Ne-ați putea spune care a fost relația dintre dumneavoastră, a trupei, cu dumneaei, dar și ce alte personalități sunt „de ale casei”? Dacă puteți să ne spuneți și cum v-ați cunoscut.
Odată cu înființarea Asociației Fălticeni Cultural în 2011, ea n-a fost întâmplătoare. În 2010 am avut o întâlnire cu Draga Olteanu Matei la Piatra-Neamț. Acolo a fost o conferință cu altă temă, în care am întâlnit câțiva oameni deosebiți, chiar un părinte irlandez care era stabilit în Atlanta (Florida, USA). Am întâlnit-o pe Draga Olteanu Matei, i-am povestit că sunt din Fălticeni, de unde e și maestrul Birlic, iar doamna Draga a zis că „dacă vreți să faceți ceva legat de „Birlic”, eu vă ajut cu tot dragul, pentru că m-a ajutat și el când eram o actriță debutantă la Teatrul Național din București”. Și, după aproape jumătate de an, intrasem în anul 2011, i-am propus, a zis da, și de acolo s-a pornit organizarea. La început a fost greu, nu aveam sală, Casa de Cultură era în paragină – era propusă spre dărâmare… cine vrea să recunoască. Doamna Draga s-a implicat, am făcut prima ediție în sala „Aurel Băeșu”, pe 15 iunie. Într-o lună, prin implicarea doamnei Draga, s-au deschis ușile. Scaunele care sunt la Casa de Cultură, ce se numește acum Centrul Cultural „Grigore Vasiliu Birlic”, sunt tapițate înainte de festival. Acesta a salvat Casa de Cultură. De acolo, am început să ne întâlnim la Fălticeni, la doamna Draga. Dintr-o prietenie simplă, a devenit una, așa cum spunea ea, ca-ntre doi bărbați, puternică și aș putea spune că a fost ca o mamă pentru mine, dându-mi multe lucruri ca sfat, ci și eu, nu numai ca prieten, ci ca duhovnic. A fost o pierdere pentru români și pentru mine, personal, foarte, foarte mare. La un moment dat, îmi spunea și ea că toți trebuie să plecăm și să facem lucrurile cu bucurie. De asta, anul 2020 a fost, pentru ea, cel mai cumplit an, nu s-a mai putut întâlni cu prietenii și poate și din cauza asta, ușor, ușor, a vrut să părăsească lumea.
Despre alți actori, ne-am împrietenit cu mulți. Un alt mare actor care a plecat tot în 2020 este Vladimir Găitan – „Duțu”. Apoi, Vlad Rădescu, care a pus trei spectacole, aici, la Fălticeni – iată că am ajuns la regizori. Prieten mare și bun este și Ovidiu Cuncea de la Teatrul National din București – a avut tot trei spectacole – „Tata Geo”, un regizor de la Bacău. Emil Hosu – Dumnezeu să-l odihnească și pe el! – au fost și Dorel Vișan, Dan Puric, Radu Gheorghe, Dan Tudor. Eusebiu Ștefănescu – cu el am făcut prima excursie la București, el s-a ocupat, în mare parte, împreună cu Catrinel Dumitrescu – Ion și Maria Gheorghiu. De atunci, aproape în fiecare an am mers la București, cu spectacole care mai de care mai interesante, dar anul acesta e sub semnul întrebării. Acești sunt prietenii, dar doamna Draga e Draga… mama Draga.
O întrebare mai de final: în timpul liber, ce vă place să faceți?
În tinerețe, îmi plăcea să joc tenis de câmp, acum îmi place să mă uit. Fălticeniul nu a avut o bază sportivă, ca să poți face un sport de performanță, cum este tenisul, dar a avut și are canotaj, fotbal, volei. Dar, în timpul liber… îmi place să merg la operă, chiar des, sau la anumite concerte – absolut orice de calitate – la teatru – la Iași și București – să citesc, dar n-am ajuns să-mi aloc timpul pe care mi l-aș dori. Am foarte multe activități culturale, dar și munca de la biserică, de luni până joi. Îmi place să asist la repetițiile trupei de teatru, să-i ajut când nu este regizorul cu ei și de a aduna fondurile necesare pentru a susține trupa de teatru, proiectele. Și… îmi place, ca acum 20 de ani, să recit poezii.
Conchizând acest interviu, ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor noștri?
Cred că în zilele noastre nu trăim o perioadă foarte fericită. Toată această cultură are un rol foarte important, pentru că oamenii se îndepărtează de partea culturală și sărăcesc, devin triști. Un om poate fi legat de partea spirituală – e clar că intervine și religia aici – dar și celelalte forme de manifestare, iar teatrul e o formă foarte la îndemână. E altfel decât filmul, deși, dacă e de bună calitate, merită văzut. Filmul are dinamica lui, teatrul are spiritualitatea lui, și ele sunt în strânsă legătură. Sfatul meu e să fii exact ca înțelepții din trecut: ca o albină, să culeagă din toate florile și să scoată numai lucruri bune. Dacă se întâmplă să dai de o muzică mai puțin bună, tu, ca albina, știi să alegi și îți faci o cultură generală. Mai ales pentru tinerii de astăzi, când telefonul și toate astea duc la o altfel de cultură. Cum spunea și doamna Draga, „poate acesta-i viitorul”: oamenii să nu mai citească cărți și să asculte audiobook-uri. Un fel de fast-food, nu ne mai bucurăm de o masă cu toate delicatesele – cum o făcea doamna Draga. Acum, sărăcim pe zi ce trece, din lipsă de cultură, de bun simț. Îi răspunsesem cuiva printr-o postare pe Facebook, „Ce-i lipsește omului contemporan? Mirenilor, bunul simț, iar preoților, smerenia”. Adică sunt virtuți foarte înalte, pe care, din păcate, nu le mai avem.
Dacă te interesează de alte personalități fălticenene aici găsești un alt interviu pe măsură!
Autor: Alexandru Cojocariu
