Îmi doresc să plouă

0
113
Îmi doresc să plouă
Timp de citit: 7 minute

Încă îmi amintesc cum te-am întâlnit, Indigo, încă mai pot reconstitui acea imagine a ta în minte și să o am în fața ochilor de parcă ai fi reală. Erai metamorfoza unei nopți de toamnă râncede, învăluită în acel parfum cald al frunzelor uscate și al ciocolatei fierbinți, dar totodată moștenisei și răceala acestui anotimp, ce ți se reflecta în privire. 

În ciuda probabil a staturii, prezența îți era impregnată și încărcată cu un aer subtil de pericol. Dar, nu știam dacă acest lucru era cauzat de modul în care mă analizai,  lăsând fumul de țigară să îți părăsească aievea buzele sau maniera în care mă puteai distruge dacă din prima îmi puneam sufletul pe tavă. Te percepeam ca o entitatea întunecată, dar sub o formă atât de umană și fragilă, ca materializarea unui demon într-un copil. 

Din încăpățânarea de a te cunoaște, m-am străduit să trec dincolo de acest strat impermeabil de reticență și respingere, incapabil fiind, să îți văd nevoia de singurătate. Preferai să te izolezi, să scapi neobservată în colțul mic al pub-ului însoțită de cărțile lui James Joyce sau William Faulkner. În jurul tău plana mireasma ceaiului de scorțișoară sau cel negru, după caz, împreună cu o puternică melancolie pe care o răspândeai. 

Probabil, acest lucru a fost primul care m-a atras la tine, aura ta ușor demonică ce se împletea cu sensibilitatea și tăria de caracter pe care mai târziu aveam să le cunosc în detaliu. Dar, odată cu această aprofundare a persoanei tale, am ajuns să îți îndrăgesc  acea latură obscur de tăcută și interiorizată prin simplul fapt că îmi ofereai confortul unei liniști în care privirile și gesturile exprimau mai mult decât cuvintele. 

Ne-am apropiat poate prea devreme unul de celălalt, dar nu puteam ezita în fața atracției și interesului pe care deja l-am investit în tine, mai ales că mă intriga propria-ți poveste, căreia niciodată nu i-am oferit scena discuțiilor noastre. Faptul că ți-am devenit apropiat, te-a făcut să te îndoiești de mine, de încrederea pe care mi-ai acordat-o, de sentimentele mele loiale și să te îndepărtezi de parcă ai fi fost o iluzie, o plămuire a minții pe care nu o pot distinge de vis. 

Mai târziu, mi-am dat seama că în acest lucru, consta, de fapt, esența ta, în individualitate, în lipsa sentimentelor reciproce și a atașamentului puternic față de cineva. Voiai să te păstrezi absentă, dar nu ștearsă, să fii un mister și nu doar o trăire. Îmi acaparai viața pe zi ce trece, în fiecare moment îmi ocupai mintea, iar vocile din capul meu îți șopteau numele, dar când te îndepărtai, simțeam cum întreaga ființă țipa după tine, te râvnea, făcându-mă să sufăr solitar în nostalgia pe care ai lăsat-o în urmă. 

Întotdeauna îmi spuneai cât de mult îți plăcea vremea înnorată, pe care o priveai ca și un echilibru și care te făcea să te simți în siguranță. Spuneai că e precum un acoperiș ce te apără de lumină și exces, atâta timp cât nu ploua, dar chiar și atunci erai gânditoare, liniștită, ordonată. Mai târziu, aveam să îți dezleg referințele și metaforele din vorbe, găseai fermitate și înțelegere în spatele a ce credeai a fi perfect, normal sau autohton. Numai în umbră și eclipsă erai mângâiată de o pace nelimitată, în solitudine, unde îți era și locul, fiind atât de diferită și greu de înțeles. 

Deși de numeroase ori lăsai impresia unei persoane confidente și suspicioase, erai pe interior măcinată de diverse tulburări, gânduri întunecate și amintiri sufocante, pe care niciodată nu le-ai lăsat să te controleze, deși am știut de existența lor. Am învățat să te citesc greu. Iar, în asta stătea magia ta, veșnic provocându-mă să te descopăr, dar de fiecare dată mă păcăleai cu versatilitatea firii tale, ca și cum ai dori să îmi dai ce voiam și să te las în pace. 

Dar eu nu voiam să îți ofer odihnă, să te las să mă părăsești după un singur sărut sau noapte sau câteva săptămâni, ci să îmi rămâi alături, să nu pic. Voiam să te descopăr mai mult, să te aprofundez, să îmi fii transparentă și eu la fel pentru tine. Însă, în cele din  urmă, nu te puteam opri din a pleca, așa cum ai făcut cu toată lumea, lăsând în urmă orice brumă de sentiment sau emoție pe care le vedeai ca slăbiciuni și din care, totuși, te hrăneai. Erai straniu de paradoxală, știai? Doreai să vezi în jurul tău umanitate, reprocitate, ajutor, sentimente, probabil, în ciuda faptului că erai clădită din gheață, de cea mai rece duritate, din ură și dispreț. 

Spuneai că dacă vei găsi pe cineva are să te iubească, să ți se dăruiască în totalitate și să te înțeleagă încă de la cea mai mică încruntătură până la cele mai urâte cuvinte scăpate din impuls, te vei oferi înapoi. Dar…ai uitat de mine. Am fi putut fi tot ce îți doreai pe orice plan, am fi reușit să cucerim lumea împreună și să îndreptăm totul, să o ducem la forma noastră ideală fără vreo remușcare, așa cum am vrut, cum tu ai dorit… Totuși, Indigo, ai ales ca singură să duci la finalizare acest scop.

Știam că erai puternică și nu m-am îndoit o clipă de acest lucru, încât am dorit să te egalez în această privință, așa fiind îndeajuns de „bun” pentru tine. Dar, nu ai dorit niciodată pe cineva potrivit sau bun, ci pe acel cineva care se luptă la fel ca tine cu morile de vânt, ce te cunoștea pe tine prin cunoașterea propriei sale persoane. Pe de altă parte, știind acest lucru, am continuat să lupt, până ai plecat și m-am împăcat cu asta, iar atunci mi-am dat seama că încep să îți calc pe urme și să înțeleg într-adevăr valoarea acestei calități. 

Și probabil, atunci a fost și clipa în care persoana ta nu mai era doar o umbră după care tânjeam să îmi fie alături, ci personajul cu care m-am autentificat sincer. Am reușit să te privesc așa cum tu ai fi vrut și să observ că orice sentiment împărtășit ție era o armă de care te puteai folosi pentru a mă doborî și că liniștea și pacea nu îți erau destinate împreună cu cineva, ci singură, atunci când nu mai vedeai sentimentalismul ca pe o vulnerabilitate și o cale de acces spre manipularea celorlalți ci ca un element care îți aparținea, să fii umană.

Nu am remarcat niciodată, dar numele te descria perfect prin culoarea pe care o reprezenta, prin suferința după care te-ai modelat și absența unei bucurii ce ți-ar fi imprimat sufletul. Poate de aceea cei mai mulți se fereau să se încurce cu tine, intuiau ce puteai ascunde și cum i-ai distruge în mai puțin de o fracțiune de secundă prin forțele numai de tine știute și controlate. Mereu te-am asemănat cu un înger, dar unul al morții și a haosului pe care le declanșai în interiorul unei persoane, ceea ce era mai mult decât rău și crud, dezumanizându-i, luându-ți modelul și calea unui sfârșit fără regrete și dragoste. 

Cu toate acestea, îmi doresc să plouă, să simt loviturile picăturilor de apă, să mă simt pur din nou și vindecat de toate greșelile pe care le-am făcut, să fiu curățat de păcate și defecte, dar, cel mai important, să te simt din nou aproape, lângă mine, la fel de blândă și liniștită pe cât ploaia și norii te făceau să te simți. 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here