Noduri
mi s-au împleticit picioarele când te-am văzut prima dată. nu știam dacă să mă mișc sau nu, dar am sfârșit alergând cu brațele deschise, gata să te primesc în mine și să nu îți mai dau drumul.
ai fost prima persoană care a pus noduri în mine și care mi-a arătat că diferitul meu e un lucru bun.
ai fost primul care mi-a pus în minte conceptul „problemele personale sunt nimic în comparație cu întreaga ta ființă” și enormitatea gesturilor tale micuțe de atașament mi-au deschis ochii poate prea târziu, când te-am lăsat să pleci din viața mea.
dar te-am ascuns în inima mea, în mintea mea, drept o amintire care încă îmi dă palpitații.
creierul acceptă, inima mai are de lucrat, fiindcă nu o să te lase vreodată să pleci, dar fericirea ta e totul.
„tu” e un cuvânt monosilabic, dar încă mai e un „eu” silențios care își face apariția din când în când, când simt că am nevoie de un cer deasupra capului să nu mă simt străină lumii.
nimeni n-a acceptat părțile pe care le-ai văzut tu. și îți sunt pe cât posibil de recunoscătoare că m-ai pus în oglindă și în loc să mă întrebi ce văd m-ai pus să îți spun ce simt.
ce simt reprezintă ceea ce sunt și simt că oricât de urât devine totul, încă mai am motive să zâmbesc – tu fiind unul dintre ele.
